Povestea lui Alexandru Vitalariu
Când m-am decis să încep această afacere, aveam o singură motivație – să mă desprind de rutina muncii de la birou și să încerc ceva diferit. Am plecat la drum cu ideea de a crea o experiență smart pentru brandurile care vor să se promoveze inedit.
Am cumpărat prima dubă, un Citroen HY (inspirat probabil și din familie unde am crescut cu filmele lui Louis de Funès). Spun că am cumpărat-o pentru că de fapt doar asta am făcut – nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum aș putea să o renovez. A fost nevoie de multă muncă și dedicare pentru a o aduce la o formă prezentabilă. După puțin timp, am dat peste un anunț pentru o altă dubă, am cumpărat-o și pe aceea, și m-am apucat să o recondiționez și să o modific după standardele mele de atunci. Mă pasionează cu adevărat întregul proces de transformare și creație – alegerea culorilor, îndepărtarea ruginei, montarea echipamentelor necesare, și lorem ipsum pentru că nu am cunoștințe tehnice.
Mi-am dorit mereu să duc dubele la evenimente și, cumva, s-a ivit ocazia să fie nevoie de ele la Electric Castle doar că big problem – aveam doar două și era nevoie de trei. A treia dubă din flotă a trebuit să o cumpăr destul de repede din Franța, ceea ce a însemnat o nouă aventură. Cumpără bilete pentru mine și tatăl meu care nu este cel mai mare fan avion, caută o platformă cu care să o aduci, vezi ce probleme are și tot așa. Familia mi-a spus atunci: „Ok, am înțeles, drăguț, dar cred că e timpul să te oprești.” Businessul mergea destul de greu – pe de-o parte pentru că încă mă aflam în perioada de investiție, iar pe de altă parte începeam să îmi dau seama că pentru ca acest business să existe mai departe, lui îi trebuie mentenanță – și da, a plouat foarte mult în acel an la Electric Castle, a trebuit schimbată configurația/mobilierul dubelor. Revenint la peripeții, am mers mai departe și am reușit să o aduc în țară. După ce am cumpărat-o, toată lumea credea că m-am liniștit, până am văzut-o pe a patra, iar apoi pe a cincea. În final, am ajuns să dețin nouă dube (spre zece, pentru că ultima are doar conceptul de HY, nu și piesele necesare), fiecare cu povestea ei unică. Treptat, am început să particip la diferite evenimente și festivaluri în toată țara și de aici povestea mea a devenit un roller coaster emoțional.
Când am început toată nebunia asta, m-am lăsat dus de val, apoi de alt val și deși nu sunt un surfer, părea că îmi țin bine echilibrul. Oamenii au cerut și eu am livrat. La un moment dat, având deja o flotă consistentă, am decis să o pun pe una dintre ele la vânzare. Am fost contactat de către niște potențiali cumpărători care, uimiți de existența acestor dube tocmai în România, au plusat și au cerut modificarea exteriorului și a interiorului conform specificului afacerii lor. Zis și făcut. Am dat drumul la treabă și am pregătit-o. Au trimis o platformă pentru a ridica duba și de a o transporta în Franța, doar că imediat au început peripețiile – pe drum, platforma s-a stricat, duba a ramas blocată undeva în vamă și o altă platformă a continuat drumul. Când aș fi spus că totul se termină cu bine atunci când măcar se termină, ei bine, după mai multe discuții am ajuns la concluzia că de fapt nu este ce trebuie pentru ei și mi-au spus că nu o mai vor. Pe drum spre casă (și aici o voi cita pe maică-mea care mi-a spus „Alex, vezi, de fapt duba asta nu a vrut sa plece de la tine”) cred că duba a fost jefuită, pentru că, undeva pe parcurs, mobila din interior s-a... evaporat. Nu m-am lăsat descurajat – am investit alți bani, am restaurat-o, iar acum își desfășoară activitatea alături de suratele eie.
Acest proiect este foarte frumos, dar plin de provocări. Și nu vorbesc doar despre probleme tehnice și de mentenanță, ci și despre timpul și stresul pe care le implică. Practic, povestea mea este alcătuită din poveștile dubelor. Lucrul care m-a făcut să trec peste obstacole și mi-a dat puterea să continui a fost produsul final. Să vezi cu ochii tăi cum se transformă o dubă abandonată și ruginită într-una colorată și plină de personalitate merită tot efortul.
„Jocul” poate părea interesant până când începi să îți dai seama că toate dubele acestea au nevoie de un acoperiș – pe de-o parte nu poți să lași în fața casei 9 dube, iar pe de altă parte nici nu vrei să le vopsești în fiecare an. Și uite așa deschizi o nouă cutie cu surprize și îți dai seama că ai nevoie de cel puțin 500 mp de acoperiș care vine la pachet cu niște costuri lunare + TVA – vorba dentistului și prietenului meu – Ce să facem Alexandre...
Din fericire, nu am ajuns la momentul în care să vreau să renunț – chiar și în fața unei pandemii și implicit a unor dificultăți financiare care vin la pachet. Tot din fericire, acest proiect este un side-business și asta cumva îmi oferă lejeritatea unor decizii financiare, fără să mă ghideze frica de eșec. Mereu mi-am spus că, dacă ceva nu merge, va trebui să găsesc o soluție. Chiar cred în acest proiect și sunt capabil să merg până în pânzele albe ca să îl fac auzit. Nu mi-am propus realizări mărețe, dar cred că scopul principal a fost atins, și anume de a face ceva interesant și diferit în același timp. Până acum, am avut o mulțime de colaborări cu branduri de succes și toate sunt rezultatul investițiilor de până acum: efort, pasiune și multă promovare.
În tot parcursul meu ca antreprenor, am învățat că fiecare zi vine cu o nouă lecție. Pentru mine, zicala „nu te întinde mai mult decât îți permite plapuma” e de mult depășită. Adică am multă plapumă, dacă are cineva nevoie, cedez cu drag... Cel mai important însă este scopul principal – să îți găsești adevărata pasiune și să o urmezi cu toata inima. Evident, cu mențiunea că trebuie să-ți asumi fiecare greșeală și să te pregătești pentru orice obstacol care apare în calea ta. Cred că asta e cea mai bună lecție: să faci ce îți place.
Sfatul meu pentru antreprenorii la început de drum este să-și găsească acel ceva care să le placă și să îl facă și îl facă și, ghiciți ce, să îl tot facă pentru că varianta „easy money” este un mit. Succesul vine prin muncă, dedicare, deznădejde și al naibii bucurie.
